Experimentul terorii de la Piteşti

Da mai departe
1Shares










Comunismul, acea doctrină care susţinea că toţi oamenii sunt egali şi că bunurile trebuie împărţite în mod egal, s-a bazat de fapt pe frică şi teroare. În România a fost un regim violent de la instalarea sa, în 1944, cu ajutorul trupelor sovietice. A continuat cu exterminarea deţinuţilor politici, colectivizarea, Securitatea, raţiile alimentare şi lipsurile. S-a încheiat violent, în decembrie 1989.

La 21 decembrie 1989, şefii din Comitetul Central al Partidului Comunist au organizat un mare miting în care bucureştenii au fost aduşi să-şi arate sprijinul pentru regim. Din primăvara lui 1989 până la acel moment, dictaturile comuniste se prăbuşiseră în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, în Bulgaria. La 9 noiembrie căzuse Zidul Berlinului, fără vărsare de sânge.

Securitatea și Armata execută ordinul dictatorului

În schimb, Armata şi Securitatea din România au ascultat ordinului lui Nicolae Ceauşescu de a trage în manifestanţii paşnici de la Timişoara.

Ioan Dan, procuror militar, rechizitoriu Timişoara: Ordin care s-a executat cu intensitatea cea mai mare, imediat, atunci în după amiaza, spre seară, în data de 17 decembrie. Atunci au murit 58 de oameni, împuşcaţi. Nu mai ştiu câţi răniţi. Dar vă spun, nu au murit doi oameni unul lângă altul sau unul în spatele celuilalt. Ăsta a fost concluzia noastră şi a instanţei de judecată, că nu s-a tras foc de nimicire, nu s-a tras foc de secerare, ci s-au tras focuri izolate pentru a provoca panică şi lumea să părăsească zona.

Morţi se înregistrează şi în data de 18 şi 19 decembrie. Cele mai multe corpuri sunt aduse la Bucureşti, incinerate, iar cenuşa aruncată în canalizare.

16-22 decembrie 1989 | Sfârşitul dictaturii comuniste

După aceste grozăvii, Nicolae Ceauşescu a apărut la balconul Comitetului Central şi a anunţat măriri de salarii. Din mulţime s-au auzit primele replici: “Criminalule!”. Apoi sunete ciudate care au făcut mulţimea să intre în panică şi să se disperseze.

18 – 21 decembrie 1989 | Baricada de la Inter apără Timişoara

Cei mai curajoşi au rămas însă pe bulevardul Magheru şi au ridicat ceea ce a intrat în istorie drept: “Baricada de la Inter”.

Baricada de pe Bulevardul Magheru a fost alcătuită în jurul orei 18.00 din scaunele şi mesele adunate de pe terasa cofetăriei Dunărea, pubele de tablă, câteva maşini, o salvare şi apoi un camion. Spre rondul de la Universitate, deasupra noastră, în faţa hotelului Intercontinental unde se aflau jurnalişti străini, erau manifestanţii. Câteva mii, numai câteva mii de demonstranţi.

În jurul orei 19:00, un TAB al armatei, care încercase să disloce baricada, a fost incendiat de manifestanţi; soldaţii din interior nu au fost însă atacaţi şi s-au întors în dispozitiv. Dar în toiul nopţii, a venit un ordin radical. Baricada a fost îndepărtată cu tancurile. Zeci de manifestanţi au fost ucişi şi mai mulţi au fost răniţi. Unii dintre ei au încercat să se salveze refugiindu-se aici, în staţia de metrou Universităţii. Nu numai treptele pasajului, ale staţiei de metrou şi peronul sunt martorii atrocităţilor din acea noapte, ci şi tunelurile.

Ioan Dan, procuror militar, rechizitoriu București: Unii au fugit, s-au refugiat acolo. Sau au fost urmăriţi! De ce? După aceea am aflat în cursul anchetelor respective, când s-a văzut că sunt urmăriţi au început să fugă pe tunel spre Piaţa Unirii. Acolo îi aşteptau alţi miliţieni şi securişti că oricum nu au scăpat nimeni din cei care au încercat să fugă. A fost ceva!

Aşa a început sfârşitul regimului comunist în România. Începutul dictaturii a fost şi el însângerat.

1945 | Comunismul, instaurat de ocupaţia sovietică. Guvern pro-comunist, cu preţul Ardealului

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a fost ocupată de trupele sovietice – 800.000 la o populaţie de 17 milioane. Doctrina pe care Stalin a impus-o Alianţilor a fost că fiecare din ei va domina teritoriile unde ajung primii cu tancurile. Anglo-americanii au socotit util să nu îi avertizeze pe Regele Mihai, pe Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu că ţara lor a fost cedată dictaturii comuniste. 

Regele Mihai a refuzat sistematic să numească un premier pro-comunist. Dar în ciuda faptului că Transilvania de Nord fusese eliberată de trupele române, teritoriul recuperat de la Ungaria era administrat de sovietici. Abia când regele, încolţit, şi lipsit de sprijinul anglo-americanilor, a acceptat numirea avocatului Petru Groza, un vechi colaborator al Cominternului, Clujul a reintrat sub administraţie românească.

August 1945 – Ianuarie 1946 | Greva regală

În august 1945, profitând de Proclamaţia democratică de la Postdam, Regele Mihai a cerut guvernului Groza să demisioneze ca nereprezentativ. Acesta a refuzat. Regele a intrat în grevă. A refuzat să mai promulge vreun decret al guvernului pro-moscovit.

La 8 noiembrie 1945, de Mihail şi Gavril, Ziua Regelui, bucureştenii s-au adunat în număr mare în faţa Palatului Regal, lângă statuia întemeietorului monarhiei Carol I. Românii purtau steaguri româneşti, britanice şi americane, semn al apartenenţei României la Europa Liberă. La scurt timp însă, în piaţă au intrat camioane cu muncitori înarmaţi cu răngi. Manifestaţia paşnică a fost înecată în sânge.

8 noiembrie 1945. Manifestație pro-rege, reprimată brutal. Amintirile Regelui: „Au venit niște trupe de-astea de-ale lor”

Deodată au apărut camioane cu femei şi cu bărbaţi cu fel de fel de unelte şi tuburi de fier şi au început să lovească în toţi oamenii care erau acolo. Au venit şi nişte trupe de astea de-ale lor, cum se chemau nu mai ştiu, şi au început să aresteze fel de fel de oameni. I-au bătut măr, i-au băgat la Ministerul de Interne în beciuri, acolo. A fost ceva oribil”, povestea Regele Mihai, o mărturie publicată acum în exclusivitate de Digi24.

În ianuarie 1946, anglo-americanii şi sovieticii şi-au trimis reprezentanţii la Bucureşti ca să îl convingă pe regele românilor să renunţe la grevă. S-au angajat cu toţii că alegerile care urmau nu vor fi falsificate. Dar în noiembrie 1946, voinţa românilor exprimată la vot în favoarea partidelor pro-europene a fost răsturnată cu 80%. Comuniştii au devenit, oficial, conducătorii aleşi ai ţării. Au urmat procese politice, arestări şi, la 30 decembrie 1947, abdicarea forţată la Regelui Mihai.

Primele două decenii de Republicii comuniste au însemnat arestarea a sute de mii de oameni. Lupta de clasă a dus la încarcerarea foştilor premieri, miniştri – inclusiv a celor care au făcut Unirea din 1918, arestarea de medici, profesori, ţărani gospodari, studenţi, liceeni, în general oricine era subsceptibil de a spune “NU” abuzurilor într-un fel sau altul.

Din 1948 |Sovietizarea României = totalitarism

Instituţiile statului român au fost reorganizate după model sovietic. Trimişii Moscovei, sub titlul aparent modest de consilieri, decideau mai ales în instituţiile de forţă. Securitatea, poliţia politică ce avea să macine forţa vitală a României vreme de jumătate de secol, a importat masiv expertiză sovietică în materie de supraveghere, tortură şi exterminare.

Din 1948 |Arestarea a sute de mii de oameni

Majoritatea şefilor adevăratei Siguranţe a statului, ai Jandarmeriei şi Armatei Regale au murit în închisoarea de la Făgăraş, în chinuri groaznice. Unii au fost îngropaţi de vii în pământul din subsoluri.

Ioan Dan, procuror militar: Am fost trimis să controlez penitenciarul de deţinuţi politici la Făgăraş. Cetatea Făgăraşului era transformată în penitenciar de deţinuţi politici. Şi atunci am văzut scene care nu se pot vedea decât în imaginile de la Auschwitz sau de la… Nu morţi. Dar oameni numai piele şi oase. Oameni numai piele şi oase! Unul, îmi amintesc că mai avea aici pe pulpă ceva carne, şi şi-a tras pantalonul şi-a introdus degetul şi a rămas gaură, nu a mai revenit pielea la loc! Deci total devitaminizaţi şi cei care mai aveau ceva pe ei.

Din 1948 | Tortură, înfometare, exterminare

Ţara era împânzită de închisori şi lagăre unde bătăile şi înfometarea erau la ordinea zilei. Corneliu Coposu, secretarul şi omul de încredere al lui Iuliu Maniu, a ieşit din închisoarea de la Râmnicu Sărat unde petrecuse 15 ani, cu o treime din greutatea iniţială. Dar nu ajuns acasă. A mai executat 2 ani de muncă forţată în Bărăgan. Un supraveghetor milos i-a permis surorii să îl ducă la medic:

Flavia Coposu, sora liderului ţărănist C. Coposu: Nu vă spun când am ajuns la policlinică. Era o policlinică de cartier. Când am intrat, lumea s-a dat la o parte, babele cu mâna la gură: parcă văzuseră o stafie. Am intrat la doctor: De unde vii, domnule? Și el a început să râdă și a zis: Din pușcărie. Cât ai stat? 15 ani. Doamnă, zice, este într-un hal de anemie fără de hal, edemul foamei gradul ultim, fiți atentă ce îi dați de mâncare, cu foarte multă grijă, să înceapă ceai cu lapte, cu biberonul, ca copii, încet încet că puteți să-l pierdeți.

1949-1952 | Experimentul terorii de la Piteşti

Regimul comunist a vrut însă mai mult decât a-i anihila fizic pe deţinuţi. Tortura – a fost în timpul experimentului de la Piteşti – unealta aşa-numitei “reeducări”, în fapt un procedeu de spălare a creierelor pentru crearea omului nou.

Experimentul Piteşti, condus de un deţinut cooptat de Securitate, Eugen Ţurcanu, a fost oprit în 1952, nu din respect pentru demnitatea umană, ci pe fondul luptelor intestine din Partidul Comunist. În plus, povestea ororilor de neînchipuit petrecute la Piteşti începea să se afle. Mai întâi de la deţinuţii transferaţi la alte închisori, apoi în ţară şi chiar în afara ei.

Deţinuţii, fortaţi să îşi tortureze prietenii

Potrivit declaraţiei date de Eugen Ţurcanu din ancheta iniţiată de Ministerul de Interne în 1952 în ancheta deschisă de ministerul de Interne în 1952, ideea aşa-numitei reeducări i-a venit de la o declaraţie a ministrului Teohari Georgescu. În Republica Populară Română, penitenciarele trebuie să devină centre de reeducare, spunea acesta.

Tortura era practicată în toate penitenciarele politice din România. Dar aici la Piteşti a devenit de un rafinament diabolic, a atins o sofisticare diabolică. Victimele erau transformate în călăi. Însăşi suferinţa cauzată de tortură era pătată de remuşcările faptul că aceste victime făceau la rândul lor mult rău şi batjocoreau tot ce aveau mai scump.

Această metodă i-a apărut în minte lui Eugen Ţurcanu după o discuţie cu şeful închisorii Dumitrescu. Ţurcanu i-a povestit într-o seară că înr-o celulă unii deţinuţi se cam ceartă. “Asta vreau! Să se bată între ei!” a strigat şeful temniţei. Peste câteva ore, Ţurcanu a înţeles că are voie să îi bată pe deţinuţi “până când sare carnea în tavan”.

1964 | Decrete de eliberare a deţinuţilor politic

În aprilie 1964, când regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej a cedat în faţa dezastrului economic şi a apelat la credite din Occident, majoritatea deţinuţilor politici a fost în sfârşit eliberată. În URSS, faptul se întâmplase imediat după moartea lui Stalin, adică un deceniu mai devreme.

1965 – 1989 | Controlul total al resurselor

Dar regimul de detenţie politică, practicat închisori prin tehnici concentrate de tortură şi presiune psihică, a continuat în doze diluate la nivelul întregii ţări. Cetăţenii Republicii Populare Române, devenită din 1965 – Republica Socialistă România, depindeau de stat pentru orice – de la alimente la locuinţe, transport, cărţi permise sau nu şi discuţii particulare, permise sau NU.

Cultul dictatorului = Otrăvirea identităţii

Regimul Ceauşescu a atins maxima destructurare a identităţii românilor. A făcut-o atât prin confiscarea simbolurilor naţionale, cât şi prin camuflarea actelor de opoziţie în infracţiuni de drept comun. Mii şi mii de gesturi de un curaj exemplar deveneau în actele judiciare furturi, speculă sau violuri. Românii cred şi astăzi că, în rândul naţiunilor din Est, sunt singurii care nu s-au opus cruzimii care cu care PCR a guvernat România.

Germina Nagâţ, cercercetător, Colegiul CNSAS: Este foarte nocivă şi acum această minciună. Sapă la temelia propriei noastre că cetăţenii românii au fost o masă amorfă, vegetală, care a explodat cu ajutor extern, în decembrie 1989, lucru care este şi fals şi insultător în acelaşi timp. Ştim acum din milioane de dosare, de urmărire, documente care vorbesc despre existenţa acestor înscrisuri, gesturilor de opoziţie, de protest, a acestor gesturi, singulare, izolate. Putem discuta mult de ce au fost gesturi singulare şi izolate. Vedem acum din aceste simple registre ale Direcţiei a VI Cercetări Penale a Secutăţii, câţi oameni au riscat ceva, un gest de normalitate. Gesturi care acum ni se par mici. Atunci în contextul acela sunt nişte gesturi eroice, sunt nişte oameni care s-au purtat ca nişte eroi, fără să folosim cuvinte mari. Ăştia sunt oameni care nu au parte de glorie, dar s-au purtat ca nişte eroi pur şi simplu, au făcut ceva în condiţii de risc maxim pentru ei şi pentru familiile lor.

Etichete:

comunism
,
nicolae ceausescu
,
corneliu coposu
,
experiment pitesti



Sursa

قالب وردپرس

Da mai departe
1Shares