COPILĂRIE SUB ANESTEZIE III. Copiii ieșiți din sistem, mărturii despre abuzuri

Da mai departe
142Shares



“Nu noi, Ministerul Sănătăţii ar trebui să răspundă”, spun în cor reprezentantele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului. “Am răspunde, dacă ni s-ar cere ajutorul”, replică cei de la Centrul de Sănătate Mintală.

Pasează responsabilitatea de la unii la alţii într-o discuție despre viața viitoare a copiilor de care au grijă.

În acest timp, DIICOT cercetează mai multe cadre medicale suspectate că ar fi sedat copiii din centre tocmai ca angajaților să le fie mai uşor să-i supravegheze.

Iar noi ascultăm mărturiile copleșitoare ale unor tineri care au ieșit din sistem și care pot vorbi deschis despre toate abuzurile pe care le-au suferit.

În 2016, toţi angajaţii unui centru din Bucureşti au fost reţinuţi alături de medicul psihiatru suspectat că le-ar fi prescris prea multe neuroleptice. Nici până la această oră nu a fost întocmit rechizitoriul şi nimeni nu a fost trimis în judecată.

La Gorj procurorii DIICOT au chemat la audieri toţi angajaţii unui centru în care sunt îngrijiţi copii cu dizabilităţi.

În urma unui audit, directorul DGASC din acea perioadă a constatat că în trei centre pentru copii şi vârstnici se cumpăraseră mai multe medicamente decât erau prescrise de medic. Medicul centrului neagă acuzaţiile fostului director, iar directorul care a făcut plângerea e de negăsit.

Actualul director al DGASPC, numit recent în funcţie, recunoște că a existat această problemă, dar dă asigurări că acum nu se mai întâmplă.

Şi totuşi, colegii din direcţia pe care o conduce au raportat către ANPDC opt cazuri de copii fără dizabilităţi aflaţi pe tratament neuroleptic sau psihotrop.

Pe de altă parte, directorul DGASPC, dacă ar da ascultare plângerilor lor legate de medicaţie, ar însemna să asume un eşec al sistemului pe care îl conduce şi implicit să-şi clatine singur scaunul pe care stă confortabil. În aceste condiţii, singura salvare ar putea veni de la Ministerul Muncii, mai exact de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, care are în structura un corp de control. Mai mult, pentru ei situaţia nu e una nouă. Dimpotrivă.

ANPCA ne trimite către Ministerul Sănătăţii, instituţia care ar putea să-i reevalueze din punct de vedere medical cei peste 5.000 de copii care azi iau cocktail-uri de medicamente pshiotrope.

În tot acest proces de mutare a responsabiliatatii de la o instituţie la alta, în centre copiii aştepta. Să împlinească 18 ani şi să scape. La Târgovişte, băieţii trecuţi de 14 ani sunt aduşi în fostul leagăn de copii. Sunt 11 în total şi împart tot atâtea paturi supraetajate. Camerele seamănă mai degrabă cu nişte cazarme. Directoarea ne spune că ei au cerut paturile suprapuse, ca să aibă mai mult loc în cameră.

Primul ajuns de la scoala ne întâmpină zâmbind. El stă lângă geam, iar sub pat are o valiză. Goală. Noptiera o împarte cu cel mai bun prieten, cel care doarme în patul de sus. E în clasa a VIII-a şi în primii ani de viaţă a crescut într-o familie.

“-Tratament luaţi?
-Da.
-Ce ei?
-Carabazepina, Triapidal şi Rispen. Am fugit de la maternal şi m-a dus la Vasileasca şi mi-a băgat pastile. Nu m-a internat nu mi-a făcut nimic, mi-a băgat pastile. Îmi dă o stare de somnolenţă, mă culc de la 9.00. Dar când oi pleca de aici nu-l mai iau.
-De ce? Simţi că nu-ţi face bine?
-Mă bagă prea deveme la somn.
-De ce crezi tu că vă dau vouă medicamentele astea de fapt?
-Să fim cuminţi.
-Și sunteţi?
-Suntem!
-Și dacă nu le iei ce se întâmplă?
-Sună la şeful şi apoi ne duce la spital.”

Îi spune Vasileasca medicului de la care pleac[ de fiecare dată cu reţea. Şi fiecare internare e un soi de tortură în saloanele în care li se dă de înţeles că sunt bolnavi. Însă, e foarte clar că ei suferă doar de singurătate, de lips[ de atenţie şi ataşament.

“-Ce nu-ţi place aici?
-Dacă fac o prostie mă duce la spital. Aşa… e mai bine acasă.”

El e cel mai mare. În câteva luni va pleca din centru. Vorbeşte relaxat despre asta şi priveşte cu compasiune spre cei mai mici:

“-Intri fără pastile şi ieşi cu pastile şi mai mult te tâmpeşti. Îi trage la somn. Ia pastilă şi în juma’ de oră spun mi-e somn.
-De ce crezi că le dă?
-Sunt mulţi cu pastile.
-De ce crezi că le iau?
-Fac şi probleme.”

La Dâmboviţa, doar 14 copii din cei 116 cazaţi în centre pentru copii fără dizablitati aflaţi pe medicaţie neuroleptică fac psihoterapie, iar terapii ocupaţionale doar 16. Restul sunt pe medicaetie. Iar în centrele pentru copii cu dizabilităţi uşoare, care urmează o formă de învăţământ specială, 61 erau pe tratament, iar 52 făceau psihoterapie.

O casuță de tip familial amenajata de Fundaţia SERA într-o fostă şcoală adăpostea 11 băieţi. Veniseră de la şcoală şi jucau fotbal pe un teren improvizat. În camerele lor cu paturi supraetajate şi lenjerii cu flori nu există altceva. Şi nimic nu dădea impresia unui acasă.

“-Pe tratament neuroleptic câţi sunt?
-Doar unul nu am. În rest, toți. Se mai liniştesc.
-Fiecare copil cu cutiuţa sa.
-Le dă un pic de somnolenţă…
-Ce diagnostice au?
-Avem aici şi schema de tratament.”

I-am arăt medicului psihiatru Cristina Ghenea schema de tratament a copilului:

“-Rispen, Romparkin…
-Cum vi se pare schema?
-E o schemă incarcată acum. Nu e ceva ce am prescris vreodată, necunoscând copilul .
-Nu e unul să aibă mai puţin de patru.
-Sunt foarte multe.”

Nici celălalt psihiatru, Gabriel Diaconu, nu e de acord cu un astfel de cocktail de medicamente: “Polipragmazia e otravă. Polipragmazia e orice schemă de tratament care include mai mult de patru mediacamente diferite. Nu ar trebui să primească niciodată atât de multe medicamente. Suferinţa emoţională se vindecă cu oameni, nu cu praf. Cu relaţii, cu vorbă bună, cu apropiere, cu crearea unui context pozitiv, iar pentru asta ai nevoie de oameni mulţi, pregătiţi, care să aibă grijă de copii puţini, pentru că ne aşteptăm ca aceşti copii să aibă vulnerabilitate accentuate.”

Doar că oamenii pregătiţi sunt puţini. Cei mici ajung la asistenţi maternali, provenind cel mai des din mediul rural. Femei care pentru un salariu de 2.400 de lei pe lună cresc copilul altuia.

Daniela a ajuns în casa unei mame maternale după ce Direcţia pentru Protecţia Copilului a luat-o împreună cu cei doi fraţi mai mici din casa mamei, care-i neglija. Pentru ea a fost un şoc. Era suficient de mare să simtă durerea ruperii de mama care, poate, nu era cea mai bună, dar era a lor. Ajunsă în casa unor străini care n-au ştiut să facă faţă emoţiilor ei. Soţul femeii îşi aminteşte că Daniela era emotivă şi nu putea să doarmă noaptea. Daniela a cerut să fie dusă în altă parte. Aşa a ajuns într-o casă de tip familial a unei fundaţii. Aici şi-a găsit liniştea şi a renunţat la o parte din pastile.

În toată ţara, 17.800 de copii sunt îngrijiţi de mame surogat şi 2.335 sunt pe tratament cu psihotrope. Doar 237 au beneficiat de psihoterapie, adică sub 10%. Sistemul de protecţia copilului e sabotat chiar de cei ce ar trebui să le ofere această protecţie pruncilor abandonaţi. Cresc în case mari, mulţi, cu angajaţi puţini, suprasolicitaţi şi demotivaţi.

Conform unui studiu al Băncii Mondiale, 147 de centre clasice şi modulate în care cresc 4.900 de copii ar trebui închise, iar Ministerul Muncii spune că termenul limită e sfârşitul anului viitor. Pentru asta pot accesa fonduri europene în valoare de aproape 58 de milioane de euro, însă în prima fază au fost depuse doar opt proiecte.

La Braşov exista încă patru centre mari. De ani de zile se discută despre închiderea lor şi totuşi nu s-a întâmplat nimic. Peste 100 de copii sunt găzduiţi în centrul de la Codlea. Repartizaţi pe etaje în funcţie de nevoi. La ultimul palier sunt cei mai mici. Fraţii cum le spun angajaţii.

Copiii se bucură de vizita noastră pentru că au cui să arate ce-au mai învăţat. Şefa de centru se consideră că o mamă pentru ei. Spune că le ştie tuturor probleme.

Degetul ridicat al şefei de centru îl avertizează pe copil să nu spună ceva greşit. Copilul se plângea doar cât a fost de singur. Al nimănui. Nicio doamnă n-a venit la şedinţa să-i vadă notele mari din catalog.

Tot acest spectacol regizat de şefii de centre când vin superiorii în vizită ne arată cât de şubred e tot sistemul. Cât de neascultați sunt copiii din centre şi de singuri. Se au unii pe alţii, iar camera de joacă e un soi de sala de aşteptare a unui viitor mai bun.

Trauma după traumă sapă în sufletul lor și ajung de cele mai multe ori la adolescenţă cu tulburări de comportament. Că nu vine nimeni la şedinţă, că n-au unde pleca de sărbători, ca seara, la culcare, n-are cine să le spună noapte bune. Un băiat de 14 ani e azi pe tratament pentru că de ani de zile aşteaptă o familie.

Din cei 5.700 de copii aflaţi pe tratament, doar 780 fac psihoterapie. La Braşov, de exemplu, medicaţia e prima linie de tratament, deşi ghidurile medicale spun că în cazul tulburilor de comportament copilul trebuie să vorbească în primul rând cu un terapeut.

Medicul psihiatru a refuzat să discute cu noi despre aceste aspecte. El a fost protagonistul mai multor acuzaţii de supramedicare în cazul copiilor din centre. La Dacia, pruncii ajunseseră să adoarmă cu capul pe bancă la şcoală şi cu spume la gură. Nimeni n-a plătit pentru asta.

Şeful de centru e încă în funcţie, medicul încă prescrie neuroleptice, iar industria tranchilizatelor merge perfect. Nimeni nu-şi pune însă problema ce se va întâmpla cu viitorul acestor copii.

Medicul Gabriel Diaconu e cel care preia aceşti pacienţi la maturitate. Iar el ştie exact care sunt efectele medicaţiei pe termen lung.

Dr. Gabriel Diaconu, medic psihiatru: “Medicamentele blochează secreţia de dopamine, care ghidează creierul. Creierul are nevoie de schele şi de semnale pe care să le primească muncitorii ca să eşafodeze turla. Medicamentele astea fac ca dintr-o data turla să fie mai mică. Motiv pentru care, dacă te uiţi la studii retrospective la persoane care au fost tratate cu neuroleptice încă din copilărie, la un un moment dat patinează intelectual. Nu-şi ating potenţialul de dezvoltare intelecutală la 20, 30, 40 de ani. Evident, lucrurile astea nu se văd în copilărie. După 5-10-15 ani de folosire neîntreruptă a medicamentelor, este previzibil ca ei vor avea nevoie în continuare de medicamente pentru că medicamentul se transformă tot într-o schelă. Fără medicament ar interveni dificultăţi pe care copilul poate nu l-ar avea la început.”

Ziggy şi Rupy sunt doi tineri care au făcut ani de zile terapie, ca să vindece rănile lăsate de instituţionalizare şi medicaţia administrată în copilărie. Au fost internaţi şi tranchilizaţi de câte ori s-au revoltat.

“-Luam Diazepam şi Teiodazin, de astea ţin minte.
-Ce simţeai când luai?
-Mă simţeam somnoros, nu mă simţeam în firescul meu.
-Cât timp le-ai luat?
-De copil. De prin clasa a şasea, a sapea, până în a opta şi îmi ziceau că pentru cădere de calciu
-Și când ai încetat să le mai iei?
-După clasa a noua, când am început să mă răzvrătesc.”

Momentul de revoltă i-a şocat pe angajaţi, pentru că până atunci fusese un copil liniştit, care zâmbea tot timpul. Cel care l-a consultat a fost acelaşi doctor Nagy, care îi are şi azi în evidenţă pe copiii din centre.

A primiţi Romparkin şi Deparkine, antipsihotice. Copilul cu retard a absolvit între timp liceul, Facultatea de Teologie şi este student la master. Se pregăteşte pentru doctorat. E profesor titular de religie la o şcoală din Săcele.

S-a vindecat de rănile trecutului încercând să ajute alţi copii aflaţi în situaţia lui. Alături de prietenul lui cel mai bun din casa de copii, Rupy, a înfiinţat o asociaţie ca să ajute tinerii care părăsesc sistemul de protecţie. Rupy are dosare întregi cu poveşti ale celor pe care i-a ajutat.

Pe Rupy l-am întâlnit prima dată în 2011. Abia ieşise din sistemul de protecţie şi după ce o vreme dormise pe străzi, într-un final prinsese un loc în adăpostul de noapte.

Voia să publice o carte cu povestea lui şi încă de atunci ne vorbea despre planurile lui de a ajuta alţi copii. Asociaţia Zâmbeşte pentru Viitor merge prin centre şi organizeza un soi de Românii au talent cu copiii insitutionalizati.

Pentru câştigători cauta sponsori şi îi ajută financiar să-şi susţină talentul. E felul în care îşi vindeca rănile trecutului.

2.500 de tineri ies anual din sistem. Parte dintre ei încă sub tratament. Andreas Novacovici conduce Consiliul Tinerilor Instituţionalizaţi, o organizaţie care reprezintă interesele copiilor din centre, care se simt nedreptăţiţi sau abuzaţi. Când l-am întâlnit, era la Craiova. Se judecă cu DGASPC pentru un tânăr dat afară din centru. A terminat Facultatea de Asistenţă Socială şi e student la master în acelaşi domeniu. Se luptă pentru copiii din sistem pentru că la rândul lui a fost victimă.

La Sibiu, are în lucru cazul unui tânăr care se plânge că în centru a fost tratat cu neuroleptice care i-au afectat starea de sănătate.

Pentru 5.700 de suflete, Ministerul Muncii şi Ministerul Sănătăţii trebuie să se aşeze la aceeaşi masă. Să-i reevalueze pe toţi şi să-i salveze de la o medicaţie de care n-au nevoie. Să-i asculte pe copii, să caute soluţii reale pentru viitorul lor. Altfel risca să ajungă adulţi infractori, fără mamă, fără tată.

Dr.Gabriel Diaconu, medic psihiatru: “Nicăieri nu scrie că neuroleptic ar trebui să fie folosit ca mijloc de control comportamental. Este un medicament, nu este o cămaşă de forţă chimică, şi din păcate foarte des vei vedea că inclusiv medicii au presiunea de a prescrie ceva când cineva le spune nu mai putem să controlăm copilul, că e violent, dar alternativa poate fi la fel de dăunătoare.”

Pentru miile de copii sedaţi, momentul în care vor ieşi de sub aşa zisa protecţie a statului va fi inceptul unui drum în care va fi greu să găsească ajutor. Năuciţi de o copilărie în care au supravieţuit tristeţii de a se avea doar pe ei. Căminele de copii, le-au fost adăpost, dar niciodată casă. Pentru unii au fost centre de tortură, pentru alţii scăpare din iadul familiei. Dar cu siguranţă pentru zeci de mii de copii au fost locul în care au fost obligaţi să fie cuminţi. Să nu mişte, să nu se revolte, să nu vorbească neîntrebaţi. Locul în care în loc de noapte bună primeau Deparkine, Rispen, Levo, Romparkin sau Anxiar.
 



Sursa

قالب وردپرس

Da mai departe
142Shares
%d blogeri au apreciat: