Comunismul nostru cel de toate zilele

Da mai departe
1Shares



La 30 de ani de la schimbarea regimului puterii in Romania, relatia noastra cu trecutul si, prin ea, cu prezentul si viitorul, se intemeiaza pe o seama de confuzii si ignorante care alimenteaza neincetat falsele dezbateri din mediul virtual sau din discursurile zgomotoase si lipsite de orice substanta ale politicienilor.

Citeste toate textele scrise de Ciprian Mihali pentru Ziare.com

Multe dintre aceste confuzii vin din chiar neintelegerea felului in care se scurge timpul istoric de la o epoca de la alta si a modului in care oamenii de rand se afla sub vremuri. Inflatia de discursuri anti-comuniste si de acuzatii ori suspiciuni de comunism, cu toate versiunile pretins cunoscatoare sau radicalizate (marxism, neo-marxism, stalinism, trotkism, anarhism etc.) da seama nu de recrudescenta vreunei versiuni a socialismului de odinioara in societate, ci mai degraba de lipsa unor unelte teoretice potrivite cu care sa putem incerca a intelege ce s-a petrecut in Romania si in partea noastra de lume in ultimele decenii.

Si mai da seama de ceva: de recursul facil la etichete stereotipe si suficient de vagi incat ele sa poata fi aplicate si lui Tudorel Toader ori lui Eugen Nicolicea, pure produse ale unei scoli de partid lamentabile, dar eficiente, precum si unor tineri care erau la gradinita in 1990 si care au vazut comunism doar in alb-negru, la televizor. In fond, azi, comunismul nu mai functioneaza decat ca o sperietoare, ca o anatema si ca o denuntare: trebuie sa ne temem cu totii de revenirea lui, trebuie sa-i aratam cu degetul pe toti cei care ni se pare ca trag cu ochiul catre cadavrul comunist si mai ales sa-i denuntam pentru aceasta pasiune maladiva.

Am incercat vreme de mai multi ani, cu colegi din diferite domenii de cercetare (sociologi, arhitecti, geografi etc.) sa intelegem ce anume din ceea ce a fost comunism in societatea din 1989 a continuat neschimbat, ce anume s-a schimbat si ce anume a incetat sa mai existe. Dupa atatia ani, mai ales azi, in aceste vremuri nerabdatoare, in care nu mai e timp de gandit, dar e obligatoriu sa ne exprimam ca sa dovedim ca existam, as spune direct ca multe din imaginile simplificate pe care le vehiculam azi in spatiul public sunt falsuri incetatenite si comode, aflate la indemana si de aceea inutil de chestionat.

As retine pentru acest text doua continuitati majore, pe fondul unei deosebiri pe care societatea romaneasca si institutiile ei de dupa 1990 nu au interiorizat-o niciodata.

Deosebirea pe care societatea romaneasca postcomunista nu a pus-o in practica vreodata a fost aceea intre vina si responsabilitatea pentru cele intamplate intre 1945 si 1989. Sa spunem, simplificand foarte mult, ca vina este de fiecare data individuala si e de natura legala. Responsabilitatea e mai degraba morala si, in acest caz, e colectiva. Pe langa faptul ca identificarea vinovatilor pentru crimele comunismului (si aici nu e vorba doar de crimele tortionarilor din anii 50, ci si de crimele provocate de o legislatie opresiva, de crimele securitatii ori de crimele economice din anii 80) s-a redus in mod caraghios la cateva personaje – o mana de oameni in anii 90 si vreo doi tortionari recent – nimeni nu a dat socoteala in Romania pentru dezastrul social, economic, sanitar etc. care a facut ca o societate intreaga sa se prabuseasca.

De asemenea, pentru ca nu a existat nicio strategie asumata la nivel social de educare in sensul definirii si asumarii unei responsabilitati colective, toata lumea a aratat si continua sa arate cu degetul inspre ceilalti, de obicei despre lucruri din cele mai diferite. Toti ceilalti sunt comunisti, toti ceilalti sunt vinovati sau responsabili (confuzie intretinuta voit) pentru ce s-a intamplat. Sau, mai radical: oricine e vinovat de ceva e cu siguranta vinovat pentru ca e, printre altele, si comunist. Tot ce e rau e cu siguranta rau pentru ca e de sorginte comunista. Morala publica mosteneste azi, in toata incoerenta ei si in toata splendoarea imoralitatii care s-a instaurat ca veritabila putere formatoare, aceasta lipsa a disponibilitatii de a asuma vreo responsabilitate. Da, stim ca s-a intamplat ceva rau inainte de 1989, dar nici nu stim exact ce si nici nu stim cine anume a provocat raul. In orice caz, “noi” nu, mereu “ei”, mereu “altii”.

Din astfel de confuzii s-au intretinut continuitatile.

Iata una foarte la indemana: dupa trei decenii de postcomunism, putem spune fara teama de a fi contrazisi ca prabusirea comunismului nu a intrerupt in mod dramatic cariera prea multor comunisti (admitand ca ei ar fi existat in convingeri, nu ca oportunisti) . Cei cativa lideri ai PCR pedepsiti la senectute au fost scosi pe linie moarta cu pensii consistente (si rasplatiti pe urma de copiii lor, ajunsi lideri ai oligarhiei liberale), in vreme ce toti ceilalti membri ai nomenclaturii si-au valorificat “expertiza” pentru a se reconverti in oameni de afaceri conectati la cea mai sigura sursa de bani, statul.

Victoriosii comunismului sunt si victoriosii de dupa moartea lui, in vreme ce infrantii tranzitiei ar fi esuat si ei in micile strategii de supravietuire specifice anilor 80. Se indoieste cineva ca Adrian Nastase sau Tudorel Toader ar fi esuat intr-o istorie alternativa, cu un comunism continuat sau victorios? Se indoieste cineva ca milioanele de romani care au luat calea exilului dupa 1990 s-ar fi imbogatit sau macar ar fi trait mai bine din salariul de la uzina si parizerul de pe cartela?

Asta ne trimite spre a doua continuitate fundamentala, aceea a proprietatii. Sunt inclinat sa cred, alaturi de oameni mult mai priceputi ca mine, ca socialismul a fost, vreme de 45 de ani, un capitalism de stat in care minciuna “intregului popor” era menita sa ascunda adevarul redistribuirii violente a proprietatilor dinspre unii proprietari spre proprietarul numit conventional “statul”. De la bun inceput, dar mai ales in anii agoniei sale (agonie tocmai pentru ca a avut loc acest proces), nationalizarea si colectivizarea au fost de fapt reprivatizari violente, de la care “intregul popor” a fost in permanenta exclus.

Agonia socialismului corespunde asadar cu perioada in care bunurile statului (proprietati si active financiare) trec in administrarea directa a unor persoane pe care nimic nu le diferentiaza in practicile ilegale ale anilor 80 de cei mai verosi dintre capitalistii mult huliti cu care faceau afaceri. Astfel incat in clipa in care mitul proprietatii intregului popor se prabuseste sub un dublu atac – al incredulitatii populare si al masinatiunilor operate de noua oligarhie nascanda in neputinta regimului – acestor administratori ai averii publice nu le mai ramane decat sa formalizeze, printr-o semnatura sau o stampila, ceea ce era starea de fapt a acelor ani: ca bogatia tarii a redevenit privata cu mult inainte ca socialismul sa fie declarat mort de catre legistii internationali.

Anii tranzitiei sunt, asa cum ne arata Alexandru Solomon in filmul Kapitalism, reteta noastra secreta, doar perioada impartirii avutiei publice intre mostenitorii “de drept” ai comunismului, milionarii care au asigurat continuitatea intre capitalismul de stat si capitalismul privat, adica, pana la urma, continuitatea fara gres a tipului de proprietate peste decenii. Iar despre aceasta continuitate capitalista a proprietatii privatizate nimeni nu poate marturisi mai bine decat Dan Voiculescu. Si nicio poveste de succes a tranzitiei nu este completa fara povestea confiscarii “proprietatii intregului popor” de catre cei ca Dan Voiculescu si atatia altii, mai putin celebri, dar care au avut grija ca socialismul sa-si scrie testamentul cu mana lor.

Ciprian Mihali a predat timp de 20 de ani filosofia la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca. A fost vreme de patru ani ambasador al Romaniei in Senegal. Din 2016 lucreaza la Bruxelles pentru Agentia universitara a Francofoniei.

Despre ce vrei sa scriem?

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.



Sursa

قالب وردپرس

Da mai departe
1Shares